Foaia parohială, nr. 28

Anul II, nr. 28, 25 nov. 2018

Speranța Sfântului Ilie

Foaie săptămânală a Parohiei Sf. Ilie cartier Speranța din Piatra-Neamț

Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat—păzirea poruncilor)

Apostolul citit amintește creștinilor cine sunt și cine nu sunt. Nu sunt din aceia care își caută liniștea, sentimentul de plinătate, armonie, în a fi lăsați în pace de toată lumea, în a nu fi deranjați de nimeni cu nimic, în a ține pe ceilalți la distanță, să nu cumva să-i scoată din falsa lor pace, care există doar în exterior, de fapt ei nu se confruntă niciodată cu răul dinăuntru pentru că fac eforturi mari să nu îl stârnească și mereu găsesc pe cineva dinafară vinovat că nu le dă pace.

Creștinismul privește ca pe o virtute retragerea, liniștirea, efortul de a te depărta de lucrurile și persoanele care te tulbură, îți fac rău, pentru ca omul să se cunoască mai bine, să vadă mai clar ce se petrece cu el, ce gânduri, ce ispite, ce porniri are, și să pornească lupta cu ele, atacându-le pe rând, ceea ce în tumultul de zi cu zi este foarte dificil. Niciodată însă nu va da vina pe alții ori pe păcatele lor, nu va considera că va avea pace când toți din jur vor face liniște, vor umbla pe lângă el în vârful picioarelor.

Liniștea vine când omul vindecă păcatele, patimile, luptă cu gândurile și sentimentele, își disciplinează trupul, iartă și tolerează pe cei din jur, face bine și se roagă pentru dușmani, suportă toate câte îi vin ca bune și de folos, chiar și pe cele amare ori dureroase.

De aceea, Sf. Pavel îndeamnă să avem mereu în vedere dragostea ca virtute generală, și nevoia de unitate a familiilor și comunităților parohiale, ca altă virtute generală, capabilă de a orîndui pe altele mai mici, dar importante, ca milostenia, bunătatea, smerenia, blândețea, îndelungă-răbdarea, îngăduința, iertarea, recunoștința.

Dumnezeu ne-a înfiat, ne-a ales, ne-a iubit, ne sfințește, ne vrea uniți în iubire. Știind aceasta și având-o ca pe un steag, creștinul  iartă orice i se greșește, deoarece lui i s-a iertat mai mult; mulțumește pentru toate, ca să mențină în inimă pacea lui Hristos; se îndură și face bine din iubire milostivă, ca să rămână în iubirea lui Dumnezeu; rabdă îndelung, nu doar puțin, pe moment; cuvântul lui Dumnezeu nu reprezintă doar o frumoasă vorbă goală, ci bogăția cea mai de preț din care omul poate lua necontenit și investi în sine, ca apoi să învețe, să sfătuiască și pe alții, după ce s-a învățat pe sine.

Cât contrast față de societatea contemporană, în care mereu cineva se simte jignit, ofensat, atacat, devalorizat, și caută să amuțească pe cei din jur cu corectitudinea politică și cu poliția gândirii progresiste. Câtă depărtare față de greutatea cu care oamenii se ajută, se sfătuiesc și se îngăduie, se iartă unii pe alții, chiar și iubirea a ajuns egoistă, un schimb plăceri, un barter, un troc de bunuri și senzații. Din persoane iubitoare, oamenii se individualizează, se întreabă mereu ce le iese la treaba asta, cine le compensează lor pierderea sau suferința, spun că informația costă, sau că trăim într-o lume a concurenței, a învingătorilor și învinșilor.

Adevărata iubire se vede însă în dăruire jertfelnică de sine, care nu epuizează, ci îmbogățește, dacă izvorul din inimă e Hristos. Iertarea, îngăduința, îndelungă răbdarea, ne fac mai puternici, mai experimentați și mai înțelepți, ne dăruiesc o pace pe care o întreține interiorul și nu o mai tulbură exteriorul. Sentimentul de apartenență, unitatea în Biserică și în Hristos, acestea ne umplu inima și căutăm să predăm această comoară de viață și înțelepciune și altora, din bogăția noastră inepuizabilă și care mereu se înnoiește, izvorăște apă vie și lumină din lăuntrul nostru plin de Hristos.

Ultimele cuvinte din Apostol ne aduc aminte să avem mereu pe “Doamne Iisuse” în inimă, pe „Slavă Ție, Doamne” și pe „Mulțumesc Ție, Doamne”, ca și câte o cântare de la biserică, din când în când, ca prezența și rodirea lui Hristos, în inimă, să fie sensibile și să se manifeste.

Sf. Evanghelie ne învață de la primele cuvinte să fugim de slava deșartă, de politețuri excesive, de complimene nesincere, de vorbele frumoase care nu izvorăsc din poezia vreunei inimi sensibile, ci din interesul celui care, văzut sau nevăzut, ne ispitește.

În Biserică suntem o familie, și respectul se cuvine a sta mai mult în fapte, decât în cuvinte. Slava deșartă și mândria, spun sfinții, stau pe lângă orice lucru bun, ca să-l prefacă în rău, și nu putem nicio clipă să lăsăm garda jos, căci acest vrăjmaș nu ia vacanță niciodată, doar face un pas în spate uneori ca să vină fratele său, descurajarea, plictisul, melancolia, cu care se luptă prin încrederea în harul lui Dumnezeu, Care ne-a ales, ne-a iubit, ne-a miluit și nu ne părăsește niciodată.

Dregătorul bogat, binecrescut și educat, împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu, a avut grijă să nu desfrâneze, să nu fure, să nu ucidă, să nu mintă, să nu clevetească, și-a respectat mereu părinții, dar nu a dus lucrurile până la capăt, fapt pentru care nu era unit cu Dumnezeu și nu avea nădejde de viață veșnică, aceea pe care am definit-o de atâtea ori ca existență unită cu El, nu doar ca existență funcțională de zi cu zi, de care toți au parte.

Mulți facem așa, ne ferim de anumite păcate, căpătăm în timp anumite deprinderi bune, după standardele societății suntem oameni respectabili, dar nu săpăm adânc în sufletul nostru, nu suntem într-un urcuș perpetuu, nu ne rugăm cu dinadinsul lui Dumnezeu să ne ferească și să ne izbăvească de păcatele cele ascunse, vechi, uitate sau nebăgate de seamă, să ni le arate, să ne aducă să le vedem, să le observăm. Nu vrem să cultivăm un bun-simț duhovnicesc mereu mai scuțit, care să nu permită sufletului să se învârtoșeze, să se îngreuieze, cum spune Psaltirea. Nu rugăm pe Dumnezeu să ne lecuiască așa cum știe, vrem-nu-vrem să ne mântuiască, cum spunea Sf. Petru Damaschinul.

În Evanghelie, tânărul nu observase că se obișnuise cu bogăția, cu statutul în societate, le privea ca pe ale sale, ceva din care să se înfrupte normal, firesc, zi de zi, uitând că sunt darul lui Dumnezeu, un simplu capital pe care să-l investească necontenit, prin milostenie, iar gustarea dintr-însul constituia un dar pentru care să mulțumească necontenit. Psalmistul avertiza repetat să nu ne lipim inima de bogăție, chiar de ar curge ca un izvor îmbelșugat, ci să ne îmbogățim în Dumnezeu, cum îndemna Evanghelia de duminica trecută. Tristețea tânărului arată cât l-au durut cuvintele Mântuitorului când i-a spus să dea totul săracilor, adică să investească repede tot ce primise și să ia bogăția cea mai mare, să dobândească pe Dumnezeu. L-a pus pe gânduri această durere și tristețe, a plecat trist, dar s-a întors mai târziu și a devenit ucenic bun.

Să ne urmărim și noi inima, viața, gândurile, pornirile, dorințele, vorbele, atitudinea, ce spun alții despre noi, în ce situații ne pune mereu Dumnezeu, ca să ne înnoim mereu duhovnicește, să ne curățim și să rodim. Să ascultăm și să citim cuvinte duhovnicești, ca din ele să ne amintim unde suntem, după etalonul lui Dumnezeu și al sfinților, nu după minimalismul societății contemporane. Să citim câte un îndreptar de Spovedanie, ca inventarul inimii să fie la zi. Să mestecăm atent cuvintele rugăciunilor de fiecare zi, nici nu știm când vom observa un ingredient nou, care să ne învețe ceva despre viața noastră și despre relația cu Dumnezeu. Psaltirea, mai ales, nu se epuizează niciodată în acest sens.

La 25 noiembrie se prăznuiește Sf. Mare Muceniță Ecaterina, de neam împărătesc, care a săvârșit multe minuni și a pătimit în Alexandria Egiptului, primind din această viață inel de logodnă de la Mirele ceresc, Domnul Iisus Hristos. Era plină de înțelepciune păgânească și de frumusețe pământească, dar a lăsat totul pentru familia Bisericii, pentru înțelepciunea lui Dumnezeu și pentru frumusețea harului, care a împodobit-o cu cunună mucenicească. Roata pictată laolaltă cu dânsa aduce aminte de o tortură inventată special pentru ea, astfel încât icoana sfintei să fie mai ușor de identificat.

În aceeași zi se pomenește și Sf. Mare Mucenic Mercurie, care a fost mare comandant de oști, iar după moartea sa mucenicească, la rugăciunea Sf. Vasile către Născătoarea de Dumnezeu, s-a pogorât din cer și a omorât cu sulița pe împăratul Iulian Apostatul, cel care după Sf. Împărat Constantin cel Mare, a vrut să reînvieze păgânismul.

Luni, 26 noiembrie, cinstim pe Sf. Cuvios Stelian Paflagonul, protector al copiilor și mângâietor al mamelor, cel zugrăvit în icoană cu un copil în brațe. El a vindecat mulți copii deoarece îi iubea nespus. Frații lui mai mari au murit toți de mici, iar în timpul unei epidemii, rugăciunile sale au scăpat mulți copii de la moarte și mamele au început de atunci să vină la el cu copiii lor în suferință.

Vineri, 30 noiembrie, sărbătorim pe Sf. Apostol Andrei, cel întîi chemat, care a propovăduit Evanghelia în Dobrogea, Ocrotitorul României. El este și protector al Catedralei Naționale, sau Catedrala Mântuirii Neamului, alături de Înălțarea Domnului, hramul principal. În ajun, joi, la ora 17.00, facem Vecernie, apoi spovedim. Vineri, începând cu ora 9.00, Sf. Liturghie, apoi pomenirea morților.

Sâmbătă, 1 decembrie, Ziua Națională, se împlinesc 100 de ani de la înfăptuirea României Mari.

S-au strâns 6676 lei pentru candelabru.